Criza energetică nu a început când a scăzut Dunărea. Cine a făcut România vulnerabilă și cine trebuie să răspundă
Dacă Germania a considerat că propria industrie nu poate fi lăsată numai în seama soarelui și vântului și își construiește mai întâi capacități de siguranță, de ce Cristian Ghinea, Florin Cîțu și Virgil Popescu au acceptat pentru România o retragere accelerată a capacităților controlabile înainte ca noile capacități care trebuiau să le preia rolul să fie construite și puse în funcțiune?
România trece în august 2026 printr-o situație energetică gravă. Dunărea a ajuns la debite extrem de reduse, producția hidro este afectată, iar funcționarea centralei nucleare de la Cernavodă depinde, la rândul ei, de nivelul apei.
Explicația convenabilă este deja pregătită: seceta.
Numai că seceta explică momentul în care vulnerabilitatea sistemului energetic românesc a devenit vizibilă. Nu explică vulnerabilitatea.
România a mai avut secete. România știa de zeci de ani că nivelul foarte scăzut al Dunării poate afecta simultan hidroenergia și producția nucleară. România știa că energia fotovoltaică dispare după apus. Știa că eolianul depinde de vânt. Știa că închide centrale pe cărbune. Știa că centralele pe gaz care trebuiau să le înlocuiască întârzie. Știa că nu are Tarnița-Lăpuștești. Știa că stocarea este mult prea mică. Știa că proiecte hidro sunt blocate sau întârziate.
Și totuși a continuat.
De aceea, întrebarea importantă nu este:
De ce a scăzut Dunărea?
Ci:
Cine a construit un sistem energetic atât de vulnerabil încât scăderea Dunării să poată transforma o problemă naturală într-o criză energetică?
Iar aici nu mai putem vorbi despre abstracțiuni. Există partide, guverne, miniștri și prim-miniștri care au luat deciziile.
Bolojan a demolat chiar apărarea propriului partid
Una dintre cele mai importante mărturii despre ceea ce s-a întâmplat nu vine de la AUR, de la opoziție sau de la vreun adversar al politicilor de decarbonizare.
Vine chiar de la premierul liberal Ilie Bolojan.
La 31 iulie 2026, Bolojan a recunoscut public că România trebuia în perioada 2021–2025 să finalizeze centrale pe gaz, capacități fotovoltaice și capacități de stocare pentru care existau finanțări, dar acestea nu au fost realizate la timp.
Mai mult, a recunoscut una dintre erorile fundamentale ale ultimilor ani: România a dezvoltat fotovoltaicul fără să stimuleze suficient stocarea și fără să lege dezvoltarea noilor capacități solare de existența capacităților necesare pentru stocarea energiei.
A descris inclusiv absurditatea economică rezultată: România poate avea energie în exces la prânz, pe care vecinii o cumpără ieftin, pentru ca seara să avem nevoie să cumpărăm energie la prețuri mult mai mari.
Această declarație este esențială.
Pentru că nu mai discutăm dacă vulnerabilitatea sistemului este o „narațiune a opoziției”.
Prim-ministrul României spune el însuși că infrastructura care trebuia realizată nu a fost realizată.
Prin urmare, seceta nu mai poate fi folosită drept alibi pentru guvernările care au creat vulnerabilitatea.
Marea eroare: România a început prin a închide
Un stat care dorește să își transforme sistemul energetic poate renunța treptat la o tehnologie și o poate înlocui cu alta.
Dar există o ordine elementară a operațiunilor:
întâi asiguri capacitățile de producție care vor prelua rolul celor pe care intenționezi să le închizi;
apoi le racordezi;
apoi le testezi;
apoi demonstrezi că pot asigura necesarul în condiții dificile;
și abia după aceea închizi vechea capacitate.
România a făcut exact ceea ce nu trebuia să facă.
Prin PNRR și prin angajamentele de decarbonizare, România și-a asumat eliminarea a 4.920 MW de capacități pe cărbune și lignit până cel târziu în 2032, cea mai mare parte a reducerii fiind programată mult mai devreme.
În locul lor trebuiau să apară alte capacități.
Dar termenele de închidere au mers înainte, în timp ce o parte dintre înlocuitori au rămas în proiecte, licitații, contracte, șantiere și comunicate de presă.
Aceasta este eroarea strategică fundamentală.
Nu discutăm dacă România trebuie să ardă cărbune pentru eternitate.
Discutăm dacă este rațional să închizi o centrală care poate produce energie când ai nevoie de ea înainte să ai funcțională centrala care trebuie să o înlocuiască.
România are nevoie de o regulă pe care niciun guvern să nu o mai poată încălca:
Nu închidem nimic înainte să avem cu ce înlocui.
Niciun MW de capacitate energetică strategică disponibilă la nevoie nu trebuie retras definitiv înainte de a construi, racorda și a face operaționale capacitățile de înlocuire necesare siguranței Sistemului Energetic Național.
Nu finanțat.
Nu contractat.
Nu autorizat.
Nu promis.
Operațional.
Regenerabilele fără stocare nu înseamnă securitate energetică
Problema nu este existența energiei solare sau eoliene.
România poate să folosească soarele și vântul.
Problema este să confunzi puterea instalată cu energia pe care te poți baza atunci când ai nevoie de ea.
Un MW fotovoltaic nu este echivalent funcțional cu un MW al unei centrale care poate fi pornită atunci când sistemul cere energie.
Panoul produce când există soare.
Sistemul energetic are nevoie de electricitate și după ce soarele a apus.
De aceea, dacă dezvolți masiv solar și eolian, trebuie să dezvolți simultan baterii, hidrocentrale cu acumulare prin pompaj, hidro flexibil, centrale pe gaz, rețele și suficiente capacități de rezervă.
România a construit componentele sistemului cu viteze complet diferite.
La 1 aprilie 2026, Transelectrica indica aproximativ 599 MW putere de stocare și circa 1.130 MWh energie stocabilă, într-un sistem în care centralele eoliene și fotovoltaice mari depășeau împreună 6 GW, la care se adăugau peste 3,6 GW ai prosumatorilor.
Acesta este dezechilibrul.
A fost construit foarte multă producție dependentă de momentul zilei și de vreme și mult prea puțină infrastructură care să permită mutarea energiei de la momentul în care este produsă la momentul în care avem nevoie de ea.
Un sistem energetic nu trebuie proiectat pentru ora 13:00 într-o zi însorită de aprilie.
Trebuie proiectat pentru ora 21:00 într-o seară caniculară de august, când:
soarele a apus;
vântul produce puțin;
Dunărea este la minim;
hidrocentralele produc mai puțin;
un reactor poate fi indisponibil;
iar consumatorii continuă să aibă nevoie de electricitate.
Dacă sistemul rezistă atunci, ai securitate energetică.
PNRR nu s-a scris singur. Are autori politici
Când apar consecințele începe fuga de responsabilitate.
PNL spune că PNRR este al lui Cristian Ghinea.
USR spune că PSD și PNL l-au implementat prost.
PSD spune că PNL și USR l-au negociat.
Fiecare spune o parte a adevărului și elimină exact partea în care apare propria responsabilitate.
PNRR nu a căzut din cer.
Cristian Ghinea, ministrul USR al Investițiilor și Proiectelor Europene, a avut o responsabilitate politică majoră pentru coordonarea și negocierea PNRR.
Florin Cîțu, premier PNL, conducea Guvernul care și-a asumat planul.
Virgil Popescu, ministrul PNL al Energiei, conducea instituția care avea obligația fundamentală de a apăra securitatea energetică a României.
Acesta este triunghiul inițial al responsabilității:
Cristian Ghinea – Florin Cîțu – Virgil Popescu.
Ghinea răspunde politic pentru arhitectura și negocierea PNRR.
Cîțu pentru asumarea sa de către Guvern.
Virgil Popescu pentru că Ministerul Energiei trebuia să spună un lucru elementar:
România nu poate închide X MW până la data Y dacă până la acea dată nu are funcționali MW necesari pentru înlocuire.
Klaus Iohannis poartă, la rândul său, o responsabilitate politică strategică pentru orientarea generală pe care a susținut-o și pentru sprijinirea acestei direcții de politică europeană, chiar dacă nu Președinția a negociat parametrii tehnici ai PNRR.
PSD nu poate ieși din fotografie
PSD încearcă acum să arate spre PNL și USR.
Numai că după plecarea USR de la guvernare au urmat ani în care PSD și PNL au controlat împreună Executivul.
Au existat guvernele Ciucă și Ciolacu.
Dacă Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu au constatat că termocentralele se închid, dar centralele pe gaz nu sunt gata, Tarnița nu există, stocarea este insuficientă, proiectele hidro întârzie și noile capacități nucleare nu există încă, aveau două posibilități:
ori construiau rapid capacitățile de înlocuire, ori cereau modificarea calendarului închiderilor.
Nu au făcut suficient nici una, nici alta pentru a împiedica situația în care ne aflăm.
Din momentul în care au preluat guvernarea, au preluat și problema.
În politică, responsabilitatea nu aparține numai celui care creează o problemă. Aparține și celui care primește puterea de a o rezolva, știe că problema există și o lasă mai departe nerezolvată.
Sebastian Burduja: sistemul energetic nu funcționează cu comunicate de presă
Sebastian Burduja a condus Ministerul Energiei între 2023 și 2025.
România închidea cărbune, instala accelerat fotovoltaice și eoliene, nu avea Tarnița, avea centrale pe gaz întârziate și nu dispunea de stocarea necesară noii structuri energetice.
Mai mult, propriul Guvern știa.
OUG 134/2024 identifica explicit necesitatea stocării, problemele produse de lipsa hidrocentralelor cu acumulare prin pompaj și riscul creșterii dependenței de importuri.
Cu alte cuvinte:
Ministerul Energiei știa.
De aceea, apărarea potrivit căreia Burduja a lansat programe pentru baterii este insuficientă.
Sistemul Energetic Național nu stochează energie în programe de finanțare.
O stochează în infrastructură care există și funcționează.
La sfârșitul mandatului său, România nu avea Tarnița-Lăpuștești, nu avea o altă mare hidrocentrală de acumulare prin pompaj, Iernut continua să acumuleze întârzieri, iar stocarea efectivă era mult sub necesarul unui sistem în care regenerabilele crescuseră masiv.
De aceea întrebarea pentru Sebastian Burduja este simplă:
Dacă propriul minister știa că lipsa stocării amenință securitatea energetică și crește dependența de importuri, de ce România nu avea la sfârșitul mandatului său capacitatea de stocare de care avea nevoie?
Rezultatul unui ministru al Energiei nu se măsoară în numărul comunicatelor, schemelor și contractelor lansate.
Se măsoară în MW și MWh funcționali.
Tarnița: eșecul care traversează partidele
Tarnița-Lăpuștești este probabil unul dintre cele mai bune simboluri ale incapacității statului român de a gândi strategic.
O hidrocentrală cu acumulare prin pompaj face exact ceea ce România are astăzi nevoie.
Când există energie ieftină și excedentară, folosește energia pentru a pompa apa într-un rezervor superior.
Când vine vârful de consum, apa este turbinată și produce energie.
Cu alte cuvinte, energia ieftină de la prânz poate deveni energie disponibilă seara.
În loc să vindem ieftin la prânz și să cumpărăm scump seara, stocăm.
România discută Tarnița de decenii.
PSD a guvernat.
PNL a guvernat.
UDMR a participat la numeroase guvernări.
USR a guvernat.
Și Tarnița nu există.
Aici responsabilitatea este transpartinică.
Hidrocentralele și Diana Buzoianu: un ministru nu este comentatorul propriului minister
România are și proiecte hidro începute, întârziate, contestate sau blocate.
Organizații de mediu au contestat în instanță proiecte energetice, iar asemenea litigii au produs în anumite cazuri suspendări și întârzieri.
Nu susțin eliminarea dreptului ONG-urilor de a merge în instanță.
Ele apără ceea ce membrii lor consideră important.
Dar, natura trebuie protejată pentru om și împreună cu omul, nu împotriva lui.
Protejarea mediului nu poate însemna paralizarea infrastructurii de care depind milioane de oameni.
În cazul Dianei Buzoianu lucrurile sunt simple.
Este ministrul Mediului.
Prin urmare, poartă responsabilitatea politică pentru ceea ce face sau nu face ministerul în mandatul său.
Din momentul în care a acceptat funcția, a preluat și problemele funcției.
Dacă a găsit hidrocentrale strategice blocate, trebuia să încerce să le deblocheze.
Dacă legislația împiedică rezolvarea problemei, ministrul propune schimbarea legislației.
Dacă există probleme cu avizele, ministerul trebuie să găsească soluțiile legale.
Dacă există litigii, statul trebuie să își apere proiectele.
Dacă există un conflict între securitatea energetică și anumite obiective de mediu, ministrul trebuie să îl ducă în Guvern și să ceară o decizie.
Un ministru nu este comentatorul problemelor ministerului său. Este pus acolo pentru a le rezolva.
România are nevoie inclusiv de un regim special pentru proiectele energetice strategice: proceduri administrative și judiciare accelerate, expertiză tehnică independentă, termene scurte pentru litigii și reguli clare privind suspendarea lucrărilor.
Protejăm mediul. Dar nu transformăm procesul administrativ și judiciar într-un mecanism prin care o investiție energetică strategică poate rămâne blocată ani sau decenii.
Green Deal: Europa nu poate salva planeta dezindustrializând Europa
Problema nu este însă exclusiv românească.
Există o problemă în însăși filosofia politicilor europene de decarbonizare.
Politicile verzi promovate de Bruxelles sunt greșite atunci când sacrifică securitatea energetică, industria și prosperitatea europenilor fără să poată produce singure o reducere decisivă a emisiilor globale.
Europa nu trăiește pe altă planetă decât China și India.
Dacă închidem o fabrică europeană, scumpim energia industriei europene și apoi importăm același produs dintr-un stat în care standardele și costurile de mediu sunt mai reduse, nu am salvat clima.
Am mutat fabrica.
Am mutat locurile de muncă.
Am mutat producția.
Și am mutat emisiile.
Europa are nevoie de protecția mediului.
Dar politica de mediu trebuie să fie compatibilă cu supraviețuirea economiei europene.
Și Germania? Germania își protejează sistemul
Comparația cu Germania este revelatoare.
Germania nu își lasă industria dependentă exclusiv de speranța că va bate vântul și va străluci soarele.
Are un calendar mult mai prudent pentru eliminarea cărbunelui și pregătește aproximativ 12 GW de noi capacități energetice sigure, care să poată interveni atunci când regenerabilele nu produc suficient.
Principiul exprimat în 2026 de ministrul german al Economiei este aproape perfect:
regenerabilele au nevoie de o „asigurare de viață”, iar această asigurare este capacitatea sigură de producție.
Atunci întrebarea pentru politicienii români responsabili pentru sistemul energetic national este:
Dacă Germania a considerat că propria industrie nu poate fi lăsată numai în seama soarelui și vântului și își construiește mai întâi capacități de siguranță, de ce Cristian Ghinea, Florin Cîțu și Virgil Popescu au acceptat pentru România o retragere accelerată a capacităților controlabile înainte ca noile capacități care trebuiau să le preia rolul să fie construite și puse în funcțiune?
De ce politicienii români au fost mai zeloși decât politicienii statelor care conduc politica europeană?
Gazul românesc trebuie să lucreze pentru România
Mai există o problemă strategică: resursele naturale.
Constituția României stabilește la articolul 136 regimul proprietății publice asupra bogățiilor de interes public ale subsolului și asupra resurselor naturale din zona economică și platoul continental.
Aceste resurse pot fi concesionate, dar întrebarea politică fundamentală rămâne:
cine controlează exploatarea și unde ajunge valoarea economică produsă de resursele României?
Privatizarea Petrom a redus fundamental controlul direct al statului asupra companiei petroliere naționale.
Neptun Deep este o situație diferită, deoarece Romgaz, controlată de statul român, participă cu 50% la proiect.
Această poziție trebuie folosită inteligent.
Gazul românesc trebuie să contribuie în primul rând la securitatea energetică, industrializarea și prosperitatea României.
România trebuie să își respecte tratatele și angajamentele internaționale.
Dar respectarea partenerilor nu presupune renunțarea la propriul interes.
Trebuie reconstruit gradual controlul românesc asupra infrastructurii și resurselor strategice prin companii precum Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica și Transgaz.
Aceasta este suveranitatea energetică modernă: capacitatea statului de a decide și negocia dintr-o poziție de forță.
Poate că România nu a avut o strategie energetică greșită. Poate că nu a avut deloc o singură strategie
Una dintre explicațiile profunde ale situației actuale poate fi fragmentarea politicii energetice între partidele care au guvernat succesiv și împreună România.
USR a împins puternic decarbonizarea, regenerabilele și politicile europene de mediu.
PNL a combinat liberalizarea, investițiile private și regenerabilele cu dezvoltarea ulterioară a gazelor și stocării.
PSD a susținut mai pronunțat producția convențională, hidroenergia, gazele și companiile de stat.
Problema nu este că trei partide au trei doctrine.
Problema este că România pare să fi implementat fragmente din toate trei fără să construiască din ele un sistem coerent.
MIPE urmărea jaloanele PNRR.
Ministerul Mediului urmărea obiectivele de mediu.
Ministerul Energiei trebuia să urmărească securitatea alimentării.
Ministerul Finanțelor urmărea deficitul.
Fiecare putea să își bifeze propria sarcină și, cu toate acestea, România să piardă.
Cine trebuia să privească întregul?
Guvernul.
De aceea răspunderea nu se termină la Ghinea, Virgil Popescu, Burduja, Ivan sau Buzoianu.
Ajunge la Cîțu, Ciucă, Ciolacu și Bolojan, la fiecare prim-ministru care trebuia să transforme deciziile ministerelor într-o singură strategie națională.
Știau. Dar au continuat să facă politică așa cum o fac de decenii
Acești politicieni nu pot invoca necunoașterea.
În momente diferite, știau că se închid capacități pe cărbune.
Știau că înlocuitorii întârzie.
Știau că regenerabilele fără stocare vulnerabilizează sistemul.
Știau că Tarnița nu există.
Știau că proiectele hidro sunt blocate sau întârziate.
Știau că România riscă să ajungă dependentă de importuri în momentele critice.
Și sistemul a ajuns exact în situația împotriva căreia propriile documente avertizau.
Au făcut ceea ce politica românească face de prea multă vreme.
Fiecare partid s-a preocupat de propria bucată de putere.
Fiecare coaliție de propria supraviețuire.
Fiecare grup de propriile interese.
Au existat timp și energie pentru lupte interne, funcții, privilegii, congrese, negocieri și împărțirea puterii.
Pentru construirea unei politici energetice coerente, care să supraviețuiască schimbării miniștrilor și guvernelor, timpul nu s-a mai găsit.
Tarnița a traversat guverne.
Iernut a traversat guverne.
Hidrocentralele neterminate au traversat guverne.
Problema stocării a traversat guverne.
Și acum, când vine nota de plată, fiecare arată spre celălalt.
Iar acum începe operațiunea de mutare a vinei către opoziție
Asistăm la un mecanism politic grotesc.
PSD atacă PNL și USR.
PNL și USR atacă PSD.
Foștii parteneri de guvernare se ceartă public, chiar dacă au guvernat împreună și au susținut împreună numeroase decizii.
Dar din ambele direcții apare, într-un fel sau altul, și opoziția.
AUR.
Călin Georgescu.
„Suveraniștii”.
Astfel se construiește o asociere convenabilă.
PSD spune, într-o formă sau alta: ceilalți și aliații lor suveraniști.
PNL și USR spun: PSD și extremiștii/suveraniștii.
Și după suficientă repetare se speră că în memoria publicului va rămâne o asociere între criza energetică și oameni care nu au administrat Sistemul Energetic Național în perioada în care a fost construită actuala vulnerabilitate.
Este o inversare a responsabilității.
Puteți judeca AUR pentru voturile sale.
Îl puteți judeca pe Călin Georgescu pentru afirmațiile sale.
Dar nici AUR și nici Călin Georgescu nu au condus Guvernul României, Ministerul Energiei sau MIPE atunci când au fost negociate PNRR, calendarul retragerii cărbunelui și politicile care au produs actuala configurație energetică.
Nu poți atribui administrarea defectuoasă a unui sistem celor care nu l-au administrat.
Responsabilitatea trebuie căutată la cei care au avut pixul, ministerul, majoritatea și Guvernul.
Ce trebuie făcut
România nu are nevoie nici de întoarcerea ideologică la cărbune, nici de continuarea ideologică a decarbonizării indiferent de cost.
Are nevoie de securitate energetică.
Asta înseamnă un mix construit după ceea ce funcționează pentru România:
nuclear + hidro + hidro-pompaj + gaze românești + regenerabile + stocare + capacități termo de rezervă atât timp cât sunt necesare.
Trebuie finalizate proiectele viabile hidroenergetice.
Trebuie construită stocare la scară mare.
Trebuie relansată Tarnița-Lăpuștești sau realizată o soluție comparabilă.
Trebuie terminate centralele pe gaz care trebuiau să substituie capacitățile retrase.
Trebuie exploatat inteligent gazul din Marea Neagră.
Trebuie accelerate investițiile nucleare.
Trebuie modernizată rețeaua.
Iar înainte de închiderea oricărei mari capacități trebuie introdus un stress-test energetic obligatoriu.
Poate România asigura consumul dacă avem simultan secetă severă, producție hidro redusă, un reactor indisponibil, vânt slab și zero energie solară după apus?
Poate rezista și dacă apare simultan o problemă pe una dintre interconexiuni?
Dacă răspunsul este nu, centrala nu se închide.
Indiferent ce partid conduce Guvernul.
Criza trebuie să aibă niște nume
Nu seceta a votat PNRR.
Nu Dunărea a închis termocentrale.
Nu vântul a negociat cu Bruxelles-ul.
Nu soarele a decis dacă România construiește baterii.
Natura produce riscurile. Dar …
Politica decide dacă țara este pregătită pentru ele.
De aceea responsabilitatea pentru situația actuală trebuie urmărită cronologic.
Cristian Ghinea – USR: coordonarea și negocierea PNRR.
Florin Cîțu – PNL: Guvernul care și-a asumat planul.
Virgil Popescu – PNL: ministrul Energiei în etapa decisivă a negocierii și începutului implementării tranziției.
Klaus Iohannis - responsabilitatea politică strategică pentru orientarea susținută.
Nicolae Ciucă – PNL: responsabilitatea guvernării care a continuat implementarea.
Marcel Ciolacu – PSD: responsabilitatea guvernărilor care au continuat implementarea fără să elimine decalajul dintre închideri și capacitățile de substituție.
Sebastian Burduja – PNL: responsabilitatea pentru rezultatele efective din energie în 2023–2025, inclusiv decalajul dintre dezvoltarea regenerabilelor și stocarea efectiv operațională.
Bogdan Ivan – PSD: responsabilitatea etapei următoare de implementare și gestionare a sistemului.
Diana Buzoianu – USR: responsabilitatea politică pentru politica Ministerului Mediului în mandatul său și pentru modul în care abordează blocajele proiectelor energetice strategice aflate în aria sa de competență.
Ilie Bolojan – PNL: responsabilitatea gestionării actuale a problemei, dar și meritul de a fi recunoscut public o parte dintre erorile care au produs-o.
Poate responsabilitățile lor nu sunt egale. Dar niciunul dintre partidele care au guvernat România și au participat la aceste decizii nu are dreptul să se comporte acum ca și cum ar fi fost doar spectator.
România trebuie să își ia energia înapoi în propriile mâini
Criza din august 2026 trebuie să pună capăt unei iluzii.
Securitatea energetică nu poate fi construită pe ideologie.
Nu poate depinde de culoarea politică a ministrului.
Nu poate fi schimbată de fiecare dată când se schimbă coaliția.
Și nu poate fi sacrificată pentru ca un guvern să bifeze un jalon fără să se întrebe ce se întâmplă cu sistemul după bifarea lui.
România trebuie să își apere în Uniunea Europeană dreptul de a avea propriul ritm de tranziție energetică atunci când securitatea sistemului și competitivitatea economiei o cer.
Trebuie să ceară renegocierea acelor obligații care intră în conflict cu securitatea energetică națională.
Trebuie să își folosească gazele.
Trebuie să își folosească hidroenergia.
Trebuie să își dezvolte energia nucleară.
Trebuie să folosească soarele și vântul fără să pretindă că acestea pot înlocui singure un sistem energetic.
Trebuie să construiască stocare.
Și, mai ales, trebuie să înceteze practica absurdă de a distruge ceea ce există înainte să construiască ceea ce urmează.
Pentru că Dunărea va mai scădea.
Vor mai exista secete.
Vor exista nopți fără energie solară.
Vor exista zile fără suficient vânt.
Vor exista reactoare în mentenanță, avarii, crize geopolitice și probleme pe interconexiuni.
Un guvern nu poate opri seceta.
Dar poate construi un sistem energetic care să reziste secetei.
Seceta a declanșat criza din august 2026.
Vulnerabilitatea au construit-o oamenii care au guvernat România.
Iar acești oameni au nume.